Sindromul delirant este o tulburare psihică în care persoana afectată dezvoltă o convingere patologică, cunoscută sub numele de delir, care este complet falsă și nu poate fi schimbată prin raționament logic sau prezentarea de dovezi contrare.
Este important să se facă distincția între această convingere delirantă și credințele socio-culturale normale pe care le are o persoană.
Oamenii cu sindrom delirant sunt conștienți de mediul lor și de ceea ce se întâmplă în jurul lor, spre deosebire de starea de confuzie mentală (delirium).
Cu toate acestea, gândurile lor sunt dominate de convingerile lor delirante și acționează în concordanță cu ele. Așadar, comportamentul lor este adesea motivat de aceste convingeri delirante.
În plus, în jurul ideii delirante principale, pot apărea și alte idei delirante secundare, care pot fi organizate într-un mod sistematic sau pot fi juxtapuse în mod nesistematic. Acestea pot proveni din interpretări distorsionate ale experiențelor sau trăirilor lor psihologice.
Scurt istoric
Tulburarea delirantă persistentă, cunoscută anterior sub denumirea de paranoia, este un diagnostic introdus în clasificările actuale, însă își are originea și istoria strâns legate de conceptul de paranoia.
Paranoia a fost inițial descrisă de Hippocrate, care a folosit acest termen pentru a descrie un tip de delirium observat la persoanele cu febră. El a creat acest termen combinând cuvintele grecești „para”, însemnând „în afară” și „nous”, însemnând „mintea”, pentru a sugera o gândire „ieșită din minți”. De-a lungul timpului, paranoia a fost asociată și cu frica irațională față de alți oameni.
Descrierea modernă a paranoiei a fost definită mai precis în secolul al XIX-lea de Kraepelin, care a descris paranoia ca fiind un delir tematizat și consistent, în special de persecuție. El a distins tulburările paranoide de dementia praecox (termen folosit anterior pentru a descrie afecțiunea cunoscută acum sub numele de schizofrenie) prin absența altor perturbări cognitive și menținerea intactă a personalităţii în ciuda credințelor delirante.
În timp, conceptul de paranoia a fost elaborat și extins de alți psihiatri, precum Bleuler și Schneider. Cu toate acestea, în secolul XX, paranoia a fost în mare parte asimilată în schizofrenie, iar existența sa a fost negată de mulți psihiatri.
Interesul pentru paranoia a revenit în anii ’70, iar în 1987, DSM-III-R a reintrodus termenul de tulburare delirantă (paranoidă), simplificată ulterior la tulburare delirantă în DSM-IV și ICD-10.
Parafrenia, o tulburare distinctă introdusă de Kraepelin, a fost văzută ca o formă intermediară între paranoia și schizofrenie. Totuși, termenul de parafrenie nu este folosit în practica psihiatrică modernă, iar simptomele sale sunt acum incluse în diagnosticul de tulburare delirantă persistentă.
Cauzele tulburării delirante
Tulburarea delirantă este relativ rară, apărând la vârste mai târzii în comparație cu schizofrenia. Vârsta medie de debut este de aproximativ 40 de ani, dar intervalul variază între 18 ani și 90 de ani. Tipurile de delir de persecuție și de gelozie sunt mai frecvent întâlnite la bărbați, în timp ce delirul erotoman este mai frecvent întâlnit la femei. Nu există o preponderanță de gen. Cauza exactă a tulburării delirante este necunoscută.
Numeroase condiții biologice, cum ar fi consumul de substanțe, diverse afecțiuni medicale și neurologice, pot provoca deliruri.
Hipersensibilitatea și mecanismele de apărare ale ego-ului, cum ar fi formarea reacției, proiecția și negarea, sunt unele dintre teoriile psihodinamice pentru tulburarea delirantă.
Izolarea socială, invidia, lipsa de încredere, suspiciunea și stima de sine scăzută sunt câțiva dintre factorii care, atunci când devin de nesuportat, determină o persoană să caute o explicație și, astfel, să dezvolte un delir ca soluție.
Categoriile speciale de persoane care sunt mai vulnerabile în dezvoltarea unei tulburări delirante sunt: imigranții cu bariere lingvistice, persoanele cu deficiențe de auz și vedere, precum și persoanele în vârstă.
Criterii de diagnostic
Conform DSM-V, criteriile de diagnostic pentru „Tulburarea delirantă” sunt:
- Prezenţa uneia (sau mai multor) idei delirante cu durata de cel puţin o lună.
- Criteriul A pentru schizofrenie nu a fost împlinit niciodată (adică, în DSM-5, criteriul A pentru schizofrenie se referă la prezența a 2 sau mai multe unor simptome specifice ale schizofreniei pentru cel puţin o lună fiecare, cum ar fi delirurile, halucinațiile, vorbirea dezorganizată, comportamentul dezorganizat sau aplatizarea afectivă. Deci, în timp ce ambele tulburări implică deliruri, tulburarea delirantă este definită de aceste deliruri izolate, fără alte simptome schizofrenice care ar satisface criteriul A pentru diagnosticarea schizofreniei).
- În afară de impactul ideii (ideilor) delirante sau al consecinţelor ei, funcţionarea nu este afectată major, iar comportamentul nu este în mod clar bizar sau neobişnuit.
- Dacă au avut loc episoade maniacale sau depresive majore, aceastea au fost scurte comparativ cu durata perioadelor delirante.
- Perturbarea nu poate fi atribuită efectelor fiziologice ale unei substanţe sau altor afecţiuni medicale şi nu poate fi explicată mai bine de altă tulburare mintală, cum ar fi tulburarea dismorfică corporală sau tulburarea obsesiv-compulsivă.
Conform ICD-10 și ICD-11, pentru a pune diagnosticul de Tulburare delirantă (ICD-10: F22; ICD-11: 6A24) trebuie să se îndeplinească următoarele criterii:
- Ideile delirante non-bizare (adică, implicând situaţii ce survin în viaţa reală, cum ar fi faptul de a fi urmărit/ă, otrăvit/ă, infectat/ă, iubit/ă de la distanţă, înşelat/ă, de soţ/ie sau de amant/ă, ori de a avea o maladie) constituie cea mai proeminentă sau chiar singura trăsătură clinică;
- Ideile delirante trebuie să fie prezente cel puțin 3 luni în mod continuu;
- Ideile delirante trebuie să fie în mod clar personale, mai degrabă decât să aparțină unei subculturi;
- Dacă apar tulburări ale dispoziției afective (depresie), delirurile persistă chiar și în afara acesteia;
- Nu există dovezi ale unei boli cerebrale;
- Halucinațiile pot apărea pe termen scurt (dar nu sunt persistente) și sunt în raport cu tema delirantă (de exemplu, halucinații tactile și olfactive – de exemplu, individul are senzaţia că este infestat cu insecte, asociată cu ideile delirante de infestare sau percepţia că subiectul emite un miros urât printr‑un orificiu al corpului, asociată cu idei delirante de referinţă); nu trebuie să existe halucinații auditive sau acestea să fie doar ocazionale;
- Nu trebuie să existe un istoric de simptome schizofrene (deliruri de control, transmiterea gândurilor etc).
Care sunt subtipurile tulburărilor delirante?
DSM-IV si DSM-V recunosc 5 tipuri specifice (erotoman, grandoare, gelozie, persecuţie şi somatic), iar ICD-10 și ICD-11 recunosc pe lângă aceste subtipuri şi pe cel litigios şi de referinţă.
- Tulburarea delirantă: subtipul erotoman: tematica principală a ideației delirante este că o altă persoană, de obicei cu statut social mai înalt, este îndrăgostită de individul respectiv.
- Tulburarea delirantă: subtipul grandios: individul se consideră extraordinar de important sau special, crezând că deţine un mare talent nerecunoscut; calităţi sau capacităţi parapsihologice, supranaturale (omnipotenţă, omniscienţă, performanţe excepţionale), misionarism, mesianism.
- Tulburarea delirantă: subtipul de gelozie (cunoscut și sub numele de sindrom Othello): individul are o convingerea falsă legată de infidelitatea partenerului conjugal; acest tip de delir este întâlnit mai des la bărbați, însă această disparitate poate fi atribuită faptului că aceștia acționează mai evident și sunt mai ușor de identificat decât femeile. De asemenea, există o corelație între consumul cronic de alcool sau abuzul de amfetamine și cocaină și apariția delirului de gelozie, comportamente care sunt mai des întâlnite la bărbați.
- Tulburarea delirantă: subtipurile de persecuție și litigios (procesoman): individul are credința că este urmărit, amenințat sau că există o intenție de a-i face rău, inclusiv prin otrăvire sau omorâre. Uneori, persoana afectată poate reacționa agresiv (verbal, fizic) sau poate iniția procese judiciare (procesomanie) într-o încercare de a-și proteja interesele imaginate (delire de revendicare a unor daune imaginare).
- Delirul de referinţă, senzitiv-relaţional (sensitiver Beziehungswahn): individul are convingerea că nimic nu este întâmplător, totul are o semnificaţie negativă care îl priveşte în mod direct pe subiect.
- Tulburarea delirantă: subtipul somatic (psihoza hipocondriacă monosimptomatică): hipocondria este prezentarea caracteristică a subtipului somatic din cadrul tulburării delirante. Manifestările subtipului somatic din cadrul tulburării delirante cuprind patru domenii tematice majore:
- Delir care implică pielea: pacientul crede că este afectat de organisme sau corpuri străine care se găsesc pe sau în interiorul pielii. Un exemplu este delirul de infestare a pielii, în care pacientul susține că are insecte care se mișcă pe suprafața pielii sau chiar în interiorul acesteia. De obicei, aceste creaturi nu sunt vizibile, dar pacientul le descrie detaliat. Delirul poate duce la comportamente compulsive, cum ar fi scărpinarea excesivă a pielii sau smulgerea părului și a unghiilor. Pacienții pot prezenta acuze logice și convingătoare, sugerând o afecțiune fizică reală. Cu toate acestea, tratamentele medicale nu au efect, iar acuzele devin tot mai deranjante și intense. Pacienții pot fi foarte critici cu medicii care nu le acceptă convingerile delirante. În cele din urmă, izolarea socială și preocuparea excesivă pentru igienă pot deveni dominate în viața pacientului, cu vizite frecvente la medici ca singura activitate socială.
- Delir care implică urâțenia și diformitate (delir dismorfic): denumit mai demult și „dismorfofobie”, implică frica morbidă de a fi deformat. O anumită parte anatomică este incriminată adesea de individ (de exemplu, nasul, urechile, sânii etc.) sau alteori întregul corp este perceput ca anormal. În consecință, anumite cazuri de aparentă anorexie nervoasă sau bulimie nervoasă pot să aibă la bază o tulburare delirantă. Mulţi pacienţi cu delir dismorfic merg de la un chirurg la altul, pentru a cere intervenţii chirurgicale pentru corectarea defectului şi, de cele mai multe ori, sunt refuzaţi, însă sunt şi chirurgi care nu remarcă absurditatea cererii şi operaţia se poate desfăşura. Unele cazuri se pot rezolva prin această operaţie, altele însă pot înrăutăţi patologia psihiatrică, pacientul nefiind mulţumit de operaţie. Ţinând cont de posibilitatea unui continuum între delirul somatic şi tulburarea de somatizare severă, uneori diferenţele între cele două tipuri de patologii este destul de greu de efectuat.
- Delir care implică mirosul corpului și halena (sindrom de referință olfactivă): în această situație, distingerea între delir și halucinație olfactivă este extrem de dificilă. Uneori, pacienții afirmă că nu detectează mirosul în acel moment, dar că acesta există pentru că observă remarci sau comportamente evitante ale celor din jur. În alte cazuri, mirosul este descris în mod expresiv și consistent (precum cauciuc ars sau fecale etc.), iar delirul este însoțit de halucinații. Există posibile explicații (cum ar fi flatulența, transpirația excesivă, problemele sinusale sau dentare) sau nu.
- Diverse:
- Deliruri legate de boli non-sexual transmisibile: unele persoane pot fi ferm convinse că sunt responsabile pentru unor boli altora (de exemplu, tuberculoza), susținându-și această credință cu diverse dovezi, cum ar fi observația că „toți încep să tușească când intru în cameră”.
- Deliruri legate de boli cu transmitere sexuală: unii pacienți dezvoltă convingerea că sunt purtători de boli venerice, chiar dacă nu există dovezi ale unui potențial risc de transmitere. În trecut, sifilisul era frecvent incriminat, dar în prezent, tema principală este reprezentată de SIDA. Rezultatele repetitive negative ale testelor nu reușesc să calmeze subiectul.
- Tulburarea delirantă: subtipul mixt sau nespecificat: la prima sa definire în DSM-III-R, tulburarea delirantă era caracterizată ca având o singură temă delirantă, similară celor prezentate anterior. În DSM-IV, a fost recunoscută posibilitatea prezenței mai multor teme delirante în același timp în cadrul tulburării delirante, sub forma subtipului mixt. Subtipul nespecificat reprezintă o categorie reziduală în care tulburarea trebuie să aibă forma tulburării delirante, însă tema delirantă este diferită de cele menționate anterior.
Evoluția și prognosticul tulburării delirante
Vârsta tipică de manifestare este în perioada mijlocie și mai târzie a vieții. În general, simptomatologia se remite la jumătate dintre pacienții cu tulburăre delirantă. Cu cât debutul este mai acut și cu cât vârsta la care apare prima manifestare este mai mică, cu atât prognosticul este mai favorabil.
Tratamentul tulburării delirante
În multe cazuri, datorită lipsei conștientizării bolii și, prin urmare, lipsei recunoașterii necesității tratamentului, pacienții trebuie motivați să înceapă un tratament, fiind nevoie de multă răbdare.
Tratamentul principal constă în administrarea de antipsihotice/neuroleptice. Tulburările delirante cronice sunt adesea rezistente la tratament. În funcție de situație, pot fi adăugate și antidepresive, anxiolitice sau timostabilizatoare. Pe baza unor rapoarte clinice individuale, cel mai potrivit neuroleptic ar fi risperidona în doze mici. Este crucial să se înceapă cu cea mai mică doză eficace pentru a minimiza riscul de efecte secundare care ar putea determina întreruperea tratamentului. De obicei, tratamentul trebuie să fie continuat pe termen indefinit, deoarece tulburarea delirantă poate fi o afecțiune ce se menține pe tot parcursul vieții.
În plus, abordările terapeutice, precum psihoterapia suportivă sau terapia cognitiv-comportamentală, pot fi de ajutor.
Toate cazurile de tulburare delirantă ar trebui să fie monitorizate pentru posibila apariție a simptomelor afective în timpul remisiunii, iar tratamentul ar trebui să fie inițiat imediat. În cazul în care apar simptome suicidare, se recomandă internarea într-o clinică și instituirea tratamentului.
În cazuri extrem de severe, terapia electroconvulsivantă poate fi indicată.