De multe ori ne disociem atunci când suntem în pericol și nu ne putem îndepărta fizic de acesta. Prin urmare, mintea noastră creează o barieră sau o tehnică ca să ne ajute să facem față durerii și traumei.
Disocierea este strâns legată din punct de vedere istoric de conceptul de „isterie”, termen folosit în trecut pentru a defini o afecțiune psihică sau fizică fără un substrat organic (=adică fără să se vadă un lucru fizic în corp care ar putea da aceste simptome). „Isteria” provine de la grecescul „Hystera” (uter), care se baza pe presupunerea că un uter rătăcește prin corp și cauzează problemele. Patru mari pionieri ai psihiatriei secolului XIX (Paul Briquet, Jean-Martin Charcot, Pierre Janet și Sigmund Freud) au încercat să clasifice, mai apoi, termenul de „isterie”, fiecare după teoria sa.
De exemplu, Freud a considerat simptomele isterice ca rezultat al unor mecanisme de apărare și reprimare. Conform teoriei sale, conflictele intrapsihice, majoritatea de natură psihosexuală, sunt rezolvate prin transformarea impulsurilor pulsionale în simptome fizice (adică unele gânduri reprimate, „înăbușite”, sunt transformate într-o afecțiune fizică/boală fizică). În 1980, odată cu apariția DSM-III, conceptul de „isterie” a fost reclasificat în: tulburarea de somatizare, tulburarea de conversie, tulburările disociative și tulburarea de personalitate histrionică.
Tulburarea disociativă este o tulburare psihică care implică experimentarea unei fragmentări/discontinuitate în integrarea normală a conștiinței, memoriei, propriei identități, emoțiilor, percepției, reprezentării corporale, a controlului motor și al comportamentului (adică implică senzația de a fi detașat de realitate, de a fi în afara propriului corp sau de a avea pierderi de memorie/amnezie). Termenul de „disociere” înseamnă să fii deconectat de ceilalți, de lumea din jurul tău și de tine însuți.
Persoanele care se disociază se detașează de realitate într-un mod involuntar și nesănătos, funcționalitatea în viața de zi cu zi a a acestor persoane fiind afectată.
Conform DSM-5 există 3 mari tipuri de tulburare disociativă:
- Amnezia disociativă: pacientul este incapabil să își amintească informații autobiografice importante; nu are legătură cu uitarea naturală; originea este de natură traumatică sau stresantă. Scoaterea pacientului din circumstanțele traumatice sau stresante poate conduce la revenirea rapidă a memoriei. Se poate asocia fuga disociativă (călătorie cu scop aparent sau rătăcire asociată cu uitarea propriei identități sau alte informații importante despre persoana respectivă). Amnezia localizată constă în incapacitatea de a rememora evenimentele desfășurate pe parcursul unei perioade limitate de timp, fiind cea mai frecventă formă de amnezie disociativă; poate fi mai extinsă decât amnezia pentru un eveniment traumatic unic (luni/ani; se poate asocia cu abuz în copilărie sau situații de război). Amnezia selectivă constă în rememorarea unor părți a evenimentelor petrecute într-o perioadă limitată de timp (adică o persoană își poate aminti o parte a unui eveniment traumatizant și altele nu). Amnezia generalizată constă în pierderea completă a amintirilor despre istoricul propriei vieți; apare mai frecvent la veteranii de război, victima unui viol, în condiții de stres major sau conflict emoțional extrem.
- Tulburarea disociativă de identitate (în trecut a fost numită „Tulburarea de personalitate multiplă„): constă în fragmentarea identității; persoana afectată prezintă două sau mai multe personalități distincte. În unele culturi este numită posedare. Persoanele cu această tulburare descriu sentimentul că brusc devin spectatorii „propriului” discurs și acțiuni, neavând posibilitatea să le întrerupă. Mai pot percepe voci (ex. voce de copil, plâns, vocea unei entități spirituale), care uneori sunt percepute sub forma unui flux de gânduri bizare, independente, pe care persoana afectată nu le poate controla. Unele persoane își simt corpul diferit (ex. se simt mici ca niște copii, ca și cum ar fi de sex opus, ca și cum ar avea un corp uriaș și musculos). Unele persoane mai au senzația că emoțiile și comportamentul lor „nu sunt ale lor”, „nu le pot controla”. În cazul tulburării disociative de identitate forma cu posedare, persoana afectată este controlată de un „spirit”, o ființă supranaturală sau o persoană din afară, începând să vorbească și să se comporte total diferit decât în mod normal.
- Tulburarea de depersonalizare/derealizare: depersonalizarea constă în sentimentul de irealitate, detașare sau de a fi observatorul propriilor gânduri, sentimente, corp sau acțiuni (se simte ca un robot). Derealizarea constă în sentimentul de irealitate sau detașare de mediul înconjurător (obiectele/persoanele din jur sunt percepute ca ireale, ca într-un vis, distorsionate). Aceste persoane au dificultăți în descrierea acestor simptome și cred că „sunt nebuni”, „sunt pe cale de a înnebuni” sau „au leziuni cerebrale ireversibile”. Uneori percep timpul prea rapid sau prea lent. Verifică obsesiv dacă „sunt reali, dacă există” sau verifică percepția realității din jur.
Care sunt cauzele tulburării disociative?
Originea tulburării disociative pare a fi psihogenă, legată de evenimente traumatice, stres major, probleme nerezolvabile din viața de zi cu zi sau de relații perturbate. Apare cel mai frecvent la copii supuși abuzurilor fizice, sexuale, emoționale de lungă durată sau care au trăit acasă într-un mediu înfricoșător sau foarte imprevizibil. Mai pot apărea în caz de situație de război sau dezastru natural.
Tulburarea disociativă și sexualitatea
Disocierea în timpul actului sexual apare cel mai adesea la persoanele care au suferit abuzuri sexuale sau fizice continue în copilărie, un moment critic al dezvoltării fizice și mentale. În aceste situații extreme, indivizii pot să nu fie pe deplin prezenți, folosind disocierea pentru a se proteja și detașa emoțional. Pot exista pierderi de memorie în momentele în care persoana afectată se simte nesigură sau instabilă. Aceasta poate visa cu ochii deschiși, este ușor distrasă, are senzația că nu simte nimic, că nu este în contact cu propriul corp sau poate ajunge la forme mai grave de disociere (derealizarea și depersonalizarea).
Cum se tratează tulburarea disociativă?
Debutul și finalul stărilor disociative este brusc și tind să se remită după câteva săptămâni sau luni, mai ales dacă debutul lor a fost asociat cu un eveniment de viață traumatizant. Dacă durata lor atinge 1 an sau 2 sunt adesea rezistente la terapie.
Tratamentul principal al tulburărilor disociative este psihoterapia (terapia vorbirii/talk therapy).