În anul 1950, psihiatrul și psihanalistul Dr. John Bowlbly a înființat teoria atașamentului, care arată modul în care legătura ta cu îngrijitorii tăi primari pune bazele comportamentului tău și a modului tău a de a iubi în viitoarele relații de-a lungul vieții.
Modul în care părinții sau îngrijitorul interacționează cu copilul în primele luni de viață va determina, în mare parte, tipul de atașament al acestuia. Relația îngrijitorului principal cu copilul poate crea un stil de atașament sigur, anxios, dezorganizat sau evitant, acestea trei din urmă reprezentând stiluri de atașament nesigur. Dacă un copil se poate baza în mod constant pe părinții/ingrijitorii lui pentru a-și îndeplini nevoile, cel mai probabil va dezvolta un stil de atașament sigur. Copiii atașați într-un mod sigur vor fi mai capabili să-și regleze emoțiile, se simt mai încrezători în explorarea mediului și tind să fie mai empatici și mai grijulii decât cei atașați nesigur. Ei vor vedea relațiile ca pe un spațiu sigur în care își pot exprima liber emoțiile.
Stilurile de atașament nesigur se dezvoltă dacă un copil a avut o legătură tensionată cu părinții/îngrijitorii lui. Copilul percepe că nevoile lui de bază și cele emoționale nu sunt îndeplinite, prin urmare îi va fi greu să aibă încredere în oameni. Acesta învață că s-ar putea să nu se poată baza pe alții pentru a-și îndeplini nevoile de bază și percepe legăturile sociale ca fiind nesigure sau instabile.
Stilul de atașament evitant
Adulții cu stil de atașament evitant par a fi destul de fericiți cu ei înșiși și unde se află, par încrezători și puternici. Pot fi foarte sociabili, ușor de înțeles și distractivi. Pot avea o mulțime de prieteni și/sau parteneri sexuali. Prin urmare, nu sunt chiar „singuri”. Tind să fie independenți. Stima lor de sine este ridicată și, prin urmare, nu se bazează pe ceilalți pentru asigurare sau sprijin emoțional.
Persoanele cu stil de atașament evitant adesea investesc în dezvoltarea lor profesională, sunt susceptibile în a-și clădi încrederea în sine prin fiecare succes personal și par a deține controlul.
Relațiile adulților evitanți rămân mereu la suprafață, sunt superficiale. Pentru ca o relație să fie semnificativă și împlinitoare, ea trebuie să devină profundă. Atunci e momentul când te lovești de „zidul” invizibil construit de evitant. Aceste persoane te mențin aproape, dar nu te lasă să te apropii. Ele tind să evite manifestările puternice de apropiere și intimitate. De îndată ce lucrurile devin mai serioase, persoanele evitante tind să se retragă și să se închidă. În astfel de momente, acești oameni ar putea încerca să găsească orice motiv pentru a pune capăt unei relații. Ar putea fi foarte enervați de comportamentul, obiceiul sau chiar aspectul fizic al partenerului. În consecință, încep să se îndepărteze și să se distanțeze de partener. Adulții cu acest tip de atașament cred că nu au nevoie de intimitate emoțională în viața lor.
Cum apare stilul de atașament evitant?
Acesta este un rezultat direct al creșterii. Îngrijitorii le-au arătat evitanților că nu se pot baza pe oameni, minimizându-le sau ignorându-le problemele. Ori de câte ori au căutat sprijin emoțional în trecut, acesta nu a fost oferit.
Părinții copiilor cu un stil de atașament evitant tind să fie indisponibili emoțional sau să nu le răspundă o bună parte din timp. Aceștia ignoră nevoile copiilor lor și îi resping în momentele în care copilul este bolnav sau rănit. Acești părinți descurajează, de asemenea, plânsul și încurajează independența prematură a copiilor lor.
Ca răspuns, copilul atașat evitant învață devreme să suprime dorința naturală de a-și căuta un părinte pentru confort atunci când este speriat, stresat sau suferă. În timpul multor interacțiuni frustrante și dureroase cu figurile de atașament (părinții/îngrijitorii), copiii atașați evitant au învățat că recunoașterea și manifestarea suferinței duce la respingere sau pedeapsă. Dacă nu plâng sau nu își exteriorizează emoțiile, ei sunt capabili să își satisfacă parțial cel puțin una dintre nevoile lor de atașament, aceea e a rămâne aproape fizic de un părinte.
Copiii cu stil de atașament evitant tind să se deconecteze de propriul lor corp, de nevoile lor corporale. Unii dintre aceștia învață să se bazeze în mare măsură pe comportamente auto-liniștitoare și de auto-hrănire. Ei dezvoltă o orientare pseudo-independentă față de viață și mențin iluzia că se pot îngriji complet singuri. Drept urmare, au puțină dorință și motivație de a căuta alți oameni pentru ajutor și sprijin.
Comportamentele parentale care pot duce la dezvoltarea unui stil de atașament evitant sunt: nici un răspuns la plânsul copilului; descurajarea activă a plânsului; descurajarea exprimării emoțiilor (indiferent dacă e o problemă sau o realizare); batjocorirea și minimizarea problemelor copilului; arată supărare față de un copil care se confruntă cu o problemă; nu abordează problemele medicale sau nevoile nutriționale ale copilului; evitarea atingerii sau a contactului fizic. Părinții sunt mai predispuși să manifeste aceste comportamente dacă sunt foarte tineri, fără experiență sau suferă de o boală mintală. Copiii pot dezvolta, de asemenea, un stil de atașament evitant în urma adopției sau a bolii părinților, divorțului sau decesului acestora.
Cum se tratează stilul de atașament evitant?
Persoanele cu stil de atașament evitant nu sunt capabile să construiască relații pe termen lung cu ceilalți din cauza incapacității de a se angaja în intimitatea fizică și emoțională. Aceștia pot face tranziția de la stilul de atașament evitant la cel sigur prin terapie.
Cea mai frecvent aplicată este terapia cognitiv-comportamentală (CBT/TCC), care poate aborda gândurile și convingerile evitante și poate lucra pentru a construi modele sigure de gândire de atașament în locul lor.