Narcisismul este o tulburare de personalitate caracterizată prin grandomanie, nevoie constantă de admirație și lipsa empatiei. Face parte din clusterul B al tulburărilor de personalitate, alături de tulburarea de personalitate de tip antisocial, borderline și histrionic. Narcisismul nu este egal cu iubirea de sine. Persoanele cu tulburare de personalitate de tip narcisică sunt îndrăgostite de o imagine idealizată și grandioasă despre ei însăși, care le permite să evite sentimentele profunde de nesiguranță.
Cuvântul narcisism provine din mitul grecesc al lui Narcis (greacă: Narkissos), un tânăr grec care potrivit lui Ovidiu, a respins-o pe frumoasa nimfă, Echo. Aceasta s-a stins de durere, văzând că iubirea ei nu este împărtășită. Narcis este pedepsit de Nemesis, zeița răzbunării, făcându-l să-și vadă chipul în apă. Acesta se îndrăgostește de el însuși și moare de durere pentru că nu reușește să ajungă la bărbatul din apă. Termenul de narcisism a fost introdus de Havelock Ellis în 1898. Mai târziu, în anul 1914 Sigmund Freud a dedicat o lucrare întreagă acestui subiect (Despre narcisism: o introducere), în care a explicat dinamica narcisismului, relația sa cu libidoul și rolul său în dezvoltarea psihosexuală a unui individ.
Cum se diagnostichează narcisismul?
Conform Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale ediţia a V-a (DSM-V), pacientul indică cel puțin 5 dintre următoarele semne sau simptome:
- este egocentric (= care privește totul prin prisma intereselor și a sentimentelor personale, care se consideră centrul universului);
- este lipsit de empatie;
- dacă este criticat se înfurie, se rușinează sau se simte umilit;
- grandomanie (= mania de a-și acorda importanță exagerată, nejustificată);
- exagerează reuşitele şi talentele;
- este preocupat obsesiv de succes, putere, frumuseţe, inteligenţă şi iubire ideală;
- are nevoie constantă de admiraţie, atenţie;
- idealurile sale sunt întotdeauna egoiste;
- exploatează comportamentele celorlalţi pentru binele personal;
- este invidios pe ceilalţi, pe reușitele lor, mai ales dacă sunt aduse în discuţie;
- are impresia că ceilalţi sunt invidioşi pe el;
În plus, se mai poate observa de către psihiatrii și psihologii clinicieni:
- sentiment de gol interior;
- lipsă generală de emoție;
- incapacitate de a ierta şi sau de a-și recunoaşte vina;
- stimă de sine scăzută;
- interes sexual crescut, egocentric;
- uneori, față de persoanele de care sunt atrași nu își exprimă sentimentele și adoptă o atitudine arogantă;
- prietenii superficiale, atrag persoane cu personalități „slabe” pentru nu a exista riscul unui contraatac;
- tendințe sadice sau paranoice;
- gândire magică;
Superioritatea este primul semn al narcisismului. Superioritatea nu este egală cu încrederea în sine. Lumea narcisistului este văzută în alb/negru, superior/inferior, bine/rău. În mintea lui există o ierarhie bine definită, cu narcisistul în vârf – care este singurul loc unde se simt în siguranță. Narcisiștii trebuie să fie cei mai buni, cei mai corecți și cei mai competenți; fac totul cum doresc, dețin totul și controlează tot în jurul lor.
Narcisiștii adoră să își exagereze realizările pentru a câștiga simpatia și adorarea celorlalți. De asemenea, sunt prea ocupați să vorbească despre ei însăși pentru a te asculta.
Narcisiștii par încrezători în ei, dar în realitate nu sunt. Majorității persoanelor cu această tulburare de personalitate le lipsește stima de sine. Au nevoie de laudă continuă, iar dacă nu le este oferită, pescuiesc complimente.
Narcisiștii au un mod de a copia, de a imita, de a prelua părți din identitățile altor oameni, fenomen denumit oglindire sau copiere narcisică. Nu au o identitate bine stabilită, din pricina lipsei contactului vizual cu părinții și lipsei conexiunii umane din copilărie. De aceea, s-ar putea literalmente să adopte identitatea altcuiva.
Au un sentimentul exagerat de îndreptățire, așteptări nerezonabile de a primi din partea celorlalți tratament special și supunere. Are la bază iluzia că merită mai mult decât alții, că li se cuvine mai mult decât altora.
Narcisicul mascat (overt) este greu de diagnosticat pentru se afișează sub o mască de altruism, bunăvoință și modestie. Se manifestă pasiv-agresiv pentru a obține ce dorește, își exagerează suferința și problemele de sănătate și folosește ca armă preferată victimizarea. Are istoric de anxietate marcată. Caută persoane cu profil de îngrijitor, empatice, pe care să le exploateze. Pentru a-i controla pe ceilalți folosește ca metodă retragerea atenției și a afecțiunii. Se percepe ca pe un sfânt, exagerându-și calități precum grija pentru ceilalți, modestia sau bunăvoința.
Persoanele cu tulburare de personalitate narcisică sunt extrem de rezistente la schimbarea comportamentului, chiar și atunci când le provoacă probleme. Tendința lor este să dea vina asupra altora. Mai mult de atât, sunt extrem de sensibile și reacționează prost chiar și la cele mai mici critici, dezacorduri sau slăbiciuni percepute, pe care le consideră atacuri personale. Invățând mai mult despre această tulburare de personalitate, poți să înveți să te ferești de jocurile lor de putere și să impui limite sănătoase.
Nevoile tale nu vor fi îndeplinite sau recunoscute. Narcisiștii nu își caută parteneri; ei își caută admiratori ascultători. Singura ta valoare pentru narcisist este ca cineva să le spună cât de grozavi sunt pentru a-și hrăni ego-ul nesatisfăcut. Dorințele și sentimentele tale nu contează.
Concentrează-te asupra propriilor tale vise. În loc să te pierzi în iluziile narcisistului, concentrează-te asupra lucrurilor pe care le dorești pentru tine. Ce vrei să schimbi în viața ta? Care abilități ale tale ai vrea să le dezvolți?
De câte tipuri sunt persoanele cu narcisism?
În practica clinică s-au observat două tipuri:
- arogante, cu iluzia de a fi unice, predispuse la episoade maniacale;
- vulnerabile, cu frica de a fi umilite în public, predispuse la depresie;
Care sunt cauzele narcisismului?
Potrivit lui Freud, ego-ul începe să se dezvolte în copilărie, în timpul etapei orale de dezvoltare psihosexuală. În acest timp, copilul este foarte egocentric și crede că este centrul universului, că este cel mai important, omnipotent (etapa narcisismului primar). Părinții sunt percepuți ca fiind nemuritori, atotputernici, rolul lor fiind de a îndeplini nevoile și dorințele bebelușului. Pe măsură ce crește, lucrurile se schimbă. Începe să-și dea seama că lucrurile nu merg întotdeauna precum ar dori el, apar conflicte. Prin urmare, egocentrismul său începe să scadă. Dacă acest proces este prea brusc, brutal, imprevizibil, intens, stima de sine a copilului poate fi sever și permanent afectată. Dacă îngrijitorii bebelușilor nu oferă suport empatic, bebelușul în viața de adult va tinde să se supraevalueze sau să se subevalueze, atât pe sine, cât și pe cei din jur (narcisismul secundar sau patologic). Dacă copilul nu reușește să atragă dragostea și atenția părinților, va regresa în faza narcisică. Un adult narcisist va regresa la etapa infantilă narcisică în situația întâmpinării unui obstacol, nu îl va înfrunta.
Factorii de mediu care contribuie la apariția tulburării de personalitate de tip narcisic:
- abuz, neglijență în copilărie;
- părinți divorțați;
- pierderea unuia sau ambilor părinți;
- răsfăț excesiv al părinților;
- părinți hiperprotectori;
- părinți mult prea permisivi, care nu i-au impus limite sănătoase copilului;
- așteptări nerealiste ale părinților;
- promiscuitate sexuală (adesea însoțește narcisismul);
- influențe culturale;
Cum îți poți da seama dacă tu suferi de narcisism?
- ești pretențios și lăudăros, ceilalți ajungând să te evite;
- relațiile tale sunt nesatisfăcătoare;
- devii nefericit, furios și confuz când lucrurile nu merg conform planului tău;
- ai probleme legate de muncă, școală, relații, finanțe, alcool, droguri în momentul de față;
Cum se tratează narcisismul?
Tratamentul implică psihoterapie pe termen lung, cu un psihoterapeut experimentat în tratarea acestei tulburări. Psihoterapia psihanalitică s-a dovedit a fi cea mai utilă. Tratamentul este dificil, deoarece evoluția depinde de voința pacientului și de abilitățile medicului curant sau ale psihoterapeutului.
Terapia cognitiv-comportamentală este utilă pentru depășirea stărilor anxioase, depresive și a perfecționismului.
Mai este utilă pe lângă psihoterapia individuală, terapia de cuplu, terapia de grup și terapia de scurtă durată focusată pe obiect.
În cazul în care simptomatologia se agravează, cu apariția tulburărilor psihiatrice (tulburare anxioasă, depresie, psihoză, tulburare bipolară, abuz de substanțe – complicație foarte frecventă în tulburarea narcisică) se recomandă consultul unui medic specialist psihiatru pentru instituirea tratamentului medicamentos psihotrop.